Toate drepturile asupra fotografiilor prezente in acest site apartin autorului. Pentru dreptul de folosire a fotografiilor sau pentru imagini din stoc sau la comanda va rugam sa ne contactati.

Toate fotografiile, imaginile, grafica, textul si conceptul grafic sunt proprietatea autorului. Orice folosire a acestor materiale, sub orice forma, fara cesionarea dreptului de utilizare este interzisa. Orice abatere de la cele mentionate mai sus si orice utilizare neautorizata a materialelor prezentate in acest site, se supune legilor in vigoare si va fi sanctionata ca atare.


ARTICOLE & INTERVIURI

PORTOFOLIU


Safari in Uganda
pe urmele cimpanzeilor

Aștept de mai bine de o oră, cu ochii ațintiți către coronamentul copacilor. În general este destul de liniște, însă din când în când se pornește o hărmălaie de nedescris. Sunt un pic resemnat. Deși am avut baftă să găsim repede un grup de cimpanzei, aceștia stau sus în copaci și se hrănesc cu smochine coapte, pe care parcă le aruncă ostentativ către capele noastre, fără a fi măcar conștienți de dorința noastră de a-i fotografia. Ora pe care avem voie să o petrecem în prezența lor este gata. Mă uit în jur, multe dintre grupurile cu care am intrat în pădure deja se îndreaptă spre mașinile care ne-au adus aici. Aștept ca și ghidul nostru să spună că trebuie să ne întoarcem... Un strigăt îndepărtat dă un semnal. Pentru noi este doar un țipăt, însă pentru cimpanzei se pare că înseamnă altceva. Încep cu toții să coboare din copaci printre noi, iar momentele ce urmează sunt unele dintre cele mai intense pe care le-am trăit vreodată. Ghidul ne face semn că trebuie să plecăm și să urmăm cimpanzeii, iar eu nu stau pe gânduri și începem urmărirea. Nu suntem făcuți pentru asta. Lianele se prind de noi, terenul accidentat ne joacă feste, alunecăm, ne târâm, ne agățăm, într-o cursă nebună. Pentru un moment totul se liniștește. Respir ușurat și realizez că am pantalonii sfâșiați, mă uit la obiectiv și văd că îmi lipsește parasolarul, iar niște pișcături dureroase îmi spun că sunt plin de furnici. Toate astea însă sunt uitate repede, pentru că în fața noastră se află un cimpanzeu la doar câțiva metrii. Încerc câteva cadre și cursa reîncepe. După alte lupte cu jungla, mă trezesc față în față din nou cu subiectul meu. Stă liniștit și privește cerul, într-o simbolică îmbrățișare cu el însuși. Mă așez pe sol, probabil într-un alt mușuroi de furnici, pun trepiedul jos și privesc prin vizor cu respirația tăiată. Am în față cadrul la care speram. Trunchiul unui smochin, lianele și vegetația îmi pun în valoare subiectul separat de toate acestea într-o frumoasă mare de verde. Mă liniștesc și eu alături de el și mă uit la ceas. A mai trecut o oră, atât de intensă încât este greu să o uiți vreodată.


Continentul african crează dependență, iar după tura de anul trecut din Kenya, ne-am dorit să ne întoarcem pentru o nouă eperiență. Deși am luat în calcul mai multe variante pentru noul safari, după o discuție cu partenerii noștrii și cu unii dintre participanții la tura din Kenya, am ales ca și destinație Uganda. Cu o suprafață aproximativ egală cu a României, însă cu o populație de aproape două ori mai mare, această țară este plasată foarte favorabil pe continentul african, între uriașul complex de savane din est și bazinul râului Congo în vest. Supranumită "Perla Africii", Uganda are zece parcuri naționale și unele dintre cele mai diversificare biotopuri din Africa de Est. De la savanele întinse, la mlaștini și lacuri specifice Marelui Rift, de la izvoarele Nilului din Lacul Victoria și cascadele din Parcul național Murchison și până la cel mai întins lanț muntos al Africii, Rwenzori, această țară foarte mică în comparație cu vecinele ei, pare să fi adunat tot ce poate oferi mai frumos această parte a continentului. Întregul nostru program a fost conceput astfel încât să ne putem bucura cât mai mult de această complexitate a peisajului și să vedem cât mai multe specii inedite.


Primul contact cu Uganda, când încă eram în avion, a fost unul destul de șocant, țara fiind foarte verde. Contrastul dintre pământul roșu specific acestui continent și verdele din jur, fiind unul incredibil. Un al doilea aspect diferit față de Kenya, a fost densitatea populației. Satele se înșirau parcă în continuu pe marginea drumului, iar totul se întâmpla în stradă. Chiar dacă plecasem cu gândul la a poza animale, oamenii de aici aveau să devină una dintre cele mai plăcute surprize.


Lacul Mburo este cel mai mic parc de savană din Uganda, iar impreună cu alte 13 lacuri, interconectate prin mlaștini, se întinde pe o lungime de 50 de kilometrii. Am avut aici ocazia să întâlnim și să fotografiem atât specii comune, cum ar fi gazelele impala, antilopele waterbuck, facocerii, bivolii sau zebrele, însă ne-am putut apropia și de specii mai inedite și mult mai timide cum ar fi bushbuck. În una dintre seri am avut parte și de o ploaie torențială puternică, ce ne-a oferit niște momente foarte fotogenice și inedite.


Plimbarea pe lac cu barca ne-a adus foarte aproape de hipopotami, aflați în număr foarte mare în acest loc și ne-a dat ocazia să vedem și multe păsări interesante, printre care acvila africană, două specii de kingfisher și mult mai ineditele hammerkop și finfoot. Pe malul lacului am găsit și niște facoceri foarte prietenoși, de care am putut să ne apropiem foarte mult. La un moment dat, stând jos, unul dintre aceștia s-a apropiat foarte mult de mine până la doar un metru. Cu o mișcare rapidă din cap m-a avertizat că trebuie să mă dau la o parte din drumul lui, ceea ce am și făcut. A fost o întâlnire foarte de aproape cu un animal haios și simpatic. Din toată întâmplarea m-am ales cu un portret inedit și cu multă adrenalină.


Ne-am continuat tura prin Uganda și am plecat mai departe pentru a descoperi una dintre cele mai emblematice destinații ale țării, Parcul național Queen Elisabeth. Drumul a fost și el unul interesant, ca de obicei prin sate, unde am putut să ne delectăm cu niște banane și trestie de zahăr, am trecut prin plantații de ceai și matoke, bananele verzi africane ce se folosesc la mâncare, iar la final am urcat pe buza riftului Albertine, pentru a ajunge în savana ce se întindea de cealaltă parte. Surprizele nu au încetat să apară în această locație, iar totul a început cu cazarea. Pentru a ajunge la lodge, am traversat un întreg sat ce avea să fie scena unor întâmplări ulterioare mai mult decât impresionante. A fost primul contact cu adevărata lume a satului ugandez, pe care nu o mai zăream numai așa în fugă și în care aveam să ne integrăm pe deplin în următoarele zile. Când am ajuns la lodge ne-am dat seama că o să fim cazați într-un decor absolut fabulos. Căsuțele erau cocoțate la vreo câteva sute de metrii pe panta riftului, iar la picioarele noastre se întindea savana din Queen Elisabeth, străjuită în zare de Munții Rwenzori. Nici că îți puteai dori ceva mai spectaculos de atât.


Fauna din Queen, așa cum prescurtează localnicii acest parc, este împărțită oarecum ciudat între diferitele zone. În nord se întâlnesc turme impresionante de bivoli și gazele kob, endemice acestei zone, iar în partea de sud apar antilopele topi și zebrele. Față de savanele mai mari din est, unde există o mișcare continuă a animalelor în uriașul ecosistem Masai Mara – Serengeti, în Uganda ierbivorele nu se mișcă la fel de mult, acestea preferând să își păstreze zonele de împerechere pe tot parcursul anului. Savanele de aici nu sunt influențate de ploi la fel ca în est, iar cursa după hrana nu mai este necesară. Un număr extrem de mare de elefanți, peste 2500, sunt găzduiți de acest parc, aceștia fiind și primele animale cu care am avut contact când am ajuns. Chiar dacă numărul de animale din parc este unul foarte mare, faptul că fiecare își păstrează teritoriul, lasă impresia că diversitatea este mult mai mică și mai puțin ofertantă. Prădătorii sunt ca de obicei mai greu de găsit, cu toate astea însă am avut ocazia să întâlnim de trei ori câte o familie de lei, însă oricât de mult ne-am străduit niciun leopard nu a vrut să se arate.


Chiar dacă cei mai mulți turiști vin în Uganda și în special în Queen Elisabeth să vadă spectacolul oferit de mamifere, păsările sunt aici cele care impresionează prin varietate. În toată țara se întâlnesc peste 1000 de specii de păsări, mai mult de jumătate din numărul total din Africa. Multe dintre ele se regăsesc în număr mare în zona Riftului Albertine, în special în Queen, peste 600 de specii. Din punct de vedere ornitologic, parcul este pe primul loc la diversitate din toată Africa de Est, aici putându-se întâlni chiar și specii din zona centrală a continentului, plus foarte multe altele aflate în migrație. Am întâlnit și noi suficient de multe specii interesante, unele mai mari și emblematice, cum ar fi cocorul african, altele mici însă extrem de fotogenice, printre care și numeroase specii de apă întâlnite în special pe malurile canalului Kazinga, ce leagă lacurile George și Edward. Pe acest canal am făcut și o plimbare cu barca, atât pentru a vedea diverse specii de păsări, cât și animale mari venite la adăpat. Ghizii de pe barcă erau uneori foarte entuziamați de specii foarte comune pentru noi, cum ar fi stârcul galben, pe care ei îl vedeau însă numai în această perioadă în migrație.

 

În această tură, ca și în cea din Kenya, am vrut să ne apropiem un pic și de oamenii locului, așa că încă de la început am inclus în programul nostru și vizita într-un sat. Nu ne-am propus unul anume, așa că acest sat avea să fie tocmai cel lângă care aveam cazarea în Queen. Înainte să ajungem am cumpărat câte ceva pentru copiii de aici, pentru a nu merge la ei chiar cu mâna goală, însă nici prin gând nu ne-a trecut ce urma să se întâmple. După o tură de safari de dimineață, când ne înapoiam la cazare, am trecut pe lângă terenul de joacă al școlii, aflat chiar lângă lodge. Ghidul ne-a întrebat dacă nu vrem să le dăm cadourile copiilor strânși pe teren. Părea o idee bună, mai ales că pe lângă rechizite și dulciuri, aveam și două mingi. Imediat ce am oprit și ne-am dat jos din mașină, am fost întâmpinați de un cor de strigăte care intonau același cuvânt: “muzunga”. Traducerea ar fi “om alb” însă fără niciun sens peiorativ. În doar câteva secunde am fost impresurați de mai bine de o sută de copii și de o bucurie colectivă ce emana o energie uriașă. Mingile au zburat direct pe teren și a început o nebunie totală în care toți copii alergau de colo colo. Ne-am dat seama că nu este momentul să mai scoatem și altceva din plasele noastre, haosul fiind mult prea mare. A venit însă un profesor, foarte tânăr și el de altfel, care a reușit să restabilească ordinea. Când ne-am gândit să luăm ceva pentru copiii din sat, ne-am gândit că vor fi poate douăzeci, însă nici prin gând nu ne-a trecut că în tot satul erau nici mai mult nici mai puțin de patru sute de copii, după cum avea să ne confirme profesorul. La sfatul lui am stabilit ca rechizitele să meargă la cei mai buni copii de la școală, așa că urma să ne reîntâlnim cu gașca aceea veselă cât de curând.

 

După această experiență, unul dintre colegii de tură a avut ideea genială de a se oferi să cumpere o capră, pe care să o frigem în sat împreună cu localnicii. Împreună cu ghidul și cu cei de la lodge s-au făcut demersurile, urmând ca în următoarea zi să se pregătească totul. Drept recunoștință că aveau o minge nouă, copiii s-au gândit să ne provoace la un meci de fotbal, așa că programul nostru era stabilit pentru întreaga după-amiază. Inițial am crezut că o să fie ceva mai în joacă, un meci în care să jucăm cu copiii și poate cu ceva profesori, însă lucrurile au luat o întorsătură serioasă, pentru că întreg satul începuse să se mobilizeze și să construiască porțile, pe un teren cu o înclinare de câteva grade, care jumătate avea iarba foarte scurtă, iar cealaltă jumătate undeva pe la vreo 20 de centimetrii. Visul nostru de a juca un fotbal de relaxare a dispărut repede, când am văzut că echipa adversă era una redutabilă, din tineri numai unul și unul. Noi am mai primit în lot și câțiva profesori, pe ghidul nostru și alți băieți de la lodge, pentru a ajunge la numărul de 11. Era un lucru serios, mai ales că la un moment dat cineva mă întreba ce număr joc. M-am gândit că are legătură cu poziția pe teren, așa că i-am spus că o să stau pe la mijloc. După o încălzire scurtă, care ne-a demonstrat cât de pe lângă situație eram, s-a auzit fluierul de start. A, poate am uitat să vă spun, dar aveam chiar și arbitru. Câteva pase, câteva șuturi, nu părea chiar așa de rău și parcă eram echilibrați. Aveam însă o singură problemă, jucam cu soarele în față și practic nu vedeam mai nimic, nu teren era neapărat problema, ci faptul că nu îmi puteam recunoaște coechipierii, fiind atât de asemănători cu adversarii. După vreo câteva minute de joc a trebuit să căutăm o soluție. Arbitrul avenit cu ideea ca echipa adversă să joace fără tricouri, ceea ce au și făcut, deși la ei teortic era iarnă, cu temperaturi de 24 de grade, iar ghidul nostru avea chiar și o căciulă pe cap. În momentul în care au început să se dezbrace, moralul nostru a scăzut brusc cu 50%. Erau numai fibră și ca orice african, construiți pentru alergat. Am mai rezistat vreo câteva zeci de minute bune, am alergat cât am putut și cu toate încurajările numeroasei galerii de pe margine, suflul nostru a început să dispără. Am fost învinși cu doar 3-0, asta însă poate și pentru că arbitrul a vrut să ne curme suferința și a oprit meciul la timp. A fost însă o experiență inedită, în care nu aș fi dat acel teren pe niciun altul de nicăieri din lume. La doar o aruncătură de băț mai departe de noi riftul cobora brusc către savană, mai apoi era întinderea acesteia, iar în zare se înălțau semeții Rwenzori. Acest fapt aproape că a meritat înfrângerea.


După meciul de fotbal urma să mergem la frigăruile de capră preparate de localnici, însă înainte de asta am participat la un fel de festivitate în care copiii cei mai buni ai satului la învățătură primeau cadourile de la noi. A fost oarecum emoționant, iar totul s-a desfășurat într-o ordine deplină. Am plecat mai departe către un fel de centru al satului, unde se pregătea grătarul. Normal că nu pentru masă, ci doar pentru a socializa într-o lume complet diferită de a noastră. Am crezut că totul va fi un haos absolut și că o să ne pierdem într-o mare de oameni veniți la un fel de circ cu albi, însă încă o dată aveam să mă întreb la final, oare cine sunt cei civilizați. Fiecare și-a primit porția de frigăruie, fiecare a vorbit frumos și disciplinat, fiecare s-a așezat la locul care i se cuvenea. Un respect și o ordine incredibilă. Am continuat să povestim și să fotografiem până când nu am mai avut lumină, iar la final un grup de fete tinere chiar ne-au invitat, cu un surâs mai aparte, dacă nu vrem să rămânem în sat peste noapte. Am refuzat însă ferm și ne-am îndreptat către lodge. Aveam cu noi un cârd mare de copii, iar pe măsură ce fiecare ajungea în dreptul casei lui, saluta și pleca. La final am rămas numai noi și am intrat pe poarta de la lodge, parcă într-o lume care nu ne mai atrăgea la fel de tare. În acea seară, atât ghidul cât și managerul de la lodge ne-au spus că până acum niciun client de-al lor nu mai făcuse așa ceva. Inițial am crezut că se refereau la sacrificarea caprei, însă ei se gândeau chiar și la opritul în sat și povestit un pic cu localnicii. Toate lumea trecea prin acel sat ca printr-o continuare a turei din savană. La masa de lângă noi un alt grup de turiști era vesel de zor, trecuseră pe lângă noi când eram la grătar în sat. Zâmbeau și se distrau. Zâmbeam și noi, însă zâmbetele noastre erau total diferite.

 

Am plecat înspre ultima destinație a călătoriei noastre cu gândul că nimic nu ne mai poate surprinde, însă în Africa nu trebuie să spui niciodată asta. Dacă în savană mai fusesem, cu ocazia vizitei din Kenya, acum aveam să pășesc într-o veritabilă pădure tropicală în căutarea unor mamifere  incredibile. În pădurea Kibale trăiesc 13 specii de primate, dintre care se remarcă bineînțeles cimpanzeii, cele mai apropiate rude ale noastre. Sunt aproximativ 1450 de exemplare în această zonă, împărțite în cinci grupuri. Trei dintre aceste grupuri sunt complet sălbatice și se feresc de oameni, iar două sunt obișnuite cu prezența oamenilor, însă acest lucru nu le face nicidecum animale domestice. Unul dintre grupuri este destinat exclusiv pentru cercetare, iar celălalt, ce numără undeva la 100 de exemplare, este cel pe care turiștii îl pot descoperi dacă au noroc. Am ajuns la lodge seara și am avut ocazia să putem discuta chiar cu unul dintre rangeri, care ne-a introdus cumva, cu câteva povești, în lumea acestor ființe extrem de inteligente. De dimineață ne-am făcut bagajul și am plecat către sediul parcului, aflat în apropiere, pentru a ne întâlni ghidul și pentru a primi instructajul de rigoare. Din motive de siguranță pentru sănătatea cimpanzeilor, grupurile sunt compuse din maxim șase turiști și ai voie să petreci doar o oră în compania lor, urmărindu-le activitatea, fie că se hrănesc sau se deplasează prin pădure. Ne-am primit ghidul, o fată foarte de treabă care a jucat un rol extrem de important în reușita turei, ne-am suit în mașină și după vreo douăzeci de minute am coborât și ne-am început drumul pe jos. De cum am intrat în pădure am început să auzim strigătele cimpanzeilor aflați într-un smochin. Ne-am îndreptat înspre ei și i-am zărit în foarte scurt timp. Până aici am fost suficient de norocoși, însă avea să urmeze o așteptare destul de lungă. Grupurile celelalte de turiști veneau și plecau, mulțumiți de faptul că au zărit un cimpanzeu, însă pentru noi nu era suficient atât, ne doream și niște imagini bune. La un moment dat, de niciunde, a apărut un cimpanzeu care a început să se cațere chiar în fața noastră. Era atât de aproape încât nici nu puteam să îl cuprind pe tot în cadru, iar până m-am dezmeticit deja era sus în frunziș. Timpul trecea și noi începeam să ne consolăm cu ideea că acestea au fost oportunitățile noastre, până când cimpanzeii au coborât și au început să se deplaseze prin pădure. Acum începea cu adevărat provocarea. Am înaintat nebunește trăgând după mine un teleobiectiv 400mm f/2.8 și un D800 montat pe trepied. Împreună au undeva la aproape 10kg pe care trebuia să le plimb prin jungla deasă și pe un teren accidentat. Din când în când grupurile de oameni care mai erau cu noi se mai opreau, li se termina timpul și trebuiau să plece. Și timpul nostru era scurs de mult, insă ghidul nostru înainta. După destul de mult timp unul dintre cimpanzei s-a oprit și ne-a oferit și nouă un scurt răgaz să ne scuturăm de furnici, să ne odihnim și să mai facem o poză dacă mai eram în stare. Am început cu această parte finală chiar dacă simțeam cum furnicile mușcă de peste tot. Am pornit din nou o dată cu cimpanzeul mai departe. Pe drum se mai întâlnea cu un altul, apoi iarăși se separau. Nici nu mai știam dacă cel din fața mea este cel după care începusem să merg inițial. După încă ceva timp am avut din nou răgazul să respirăm, iar de această dată totul a durat mai mult și am avut timp să fotografiem în voie. Trecuse de mult ora noastră, însă abia mai târziu aveam să aflu că ghidul nostru pricipal le spunea tuturor că suntem cu nevoi speciale, că suntem fotografi și că avem nevoie de mai mult timp. După două ore și după câteva oportunități excelente de fotografiat, ne-am despărțit cu greu și ne-am îndreptat din nou către mașină. Am încercat să îmi găsesc parasolarul de la obiectiv pe care îl pierdusem, însă am realizat că este un lucru aproape imposibil. M-am consolat cu ideea și am mers mai departe. Toată experiența a valorat cu siguranță mai mult decât un parasolar, fie el și unul extrem de scump din carbon.

 

Tura în lumea cimpanzeilor de la Kibale a fost pentru mine una extrem de emoționantă și probabil că va rămâne, alături de întâlnirea cu o balenă albastră din Islanda, printre cele mai inedite și frumoase pe care le-am petrecut în lumea animalelor. Chiar dacă am avut parte de un moment extrem de scurt, parcă începeam să înțeleg ce le-a mânat pe Jane Goodall sau Dian Fossey să își dedice viața cimpanzeilor sau gorilelor. Cu gândul încă la această întâlnire am continuat tura cu o vizită în mlaștina Bigodi din apropiere, unde aveam să ne completăm lista cu alte câteva specii de maimuțe, iar mai apoi ne-am îndreptat către capitala Kampala, pentru a ne pregăti de plecare. Mai aveam o singură dimineață de petrecut în Uganda și am dedicat-o mlaștinii Mabamba, din partea de sud a lacului Victoria. Eram aici în căutarea uneia dintre cele mai inedite păsări din lume, pasărea sabot, poate veriga ce ne demonstrează că toată avifauna are ca strămoș comun un dinozaur zburător. După ce am traversat o parte din lacul Victoria într-o barcă mai mare, ne-am întâlnit cu un ghid cunoscător al zonei și ne-am transferat într-o canoe mai mică. Mlaștina era una destul de interesantă, asemănătoare cu Delta noastră, însă locul stufului era luat de papirus, iar nuferii nu mai erau albi ci violet. Am întâlnit mai multe specii de păsări interesante, ne-am împotmolit în mâl, însă cu toate eforturile ghidului nostru, nici urmă de pasărea sabot, deși el reușise să o vadă în acea dimineață. Avionul nostru nu ne aștepta așa că a trebuit să ne luăm rămas bun de la mlaștină și să sperăm la o întâlnire cu pasărea noastră cu o altă ocazie.

 

După o escapadă încărcată de emoții în Uganda, venise timpul să ne îndreptăm către casă. Ne mai așteptau câteva ore bune de zbor, care aveau să se prelungească într-un mod la care nu ne așteptam. Când am urcat în avion, pe locul meu stătea o altă persoană. Am discutat și îmi spune că are același număr. Deși îmi pare totul destul de ciudat, mă las pe mâna însoțitoarei de bord și mă îndrept către o banchetă liberă. Deja visam cum o să dorm tolănit până în Doha. Se termină îmbarcarea, iar pe ecran se afișează undeva la 300 de kilometrii până la destinație. Mi se pare ciudat dar dau vina pe o eroare. Decolăm, personalul se pune repede în mișcare și ne servește un sandviș și ceva de băut și nici nu trece o oră și auzim că ajungem la destinație și că aterizăm. Unde? Mă dumiresc într-un final ce se întâmplă. Zborul din Kampala, capitala Ugandei ce merge la Doha în Qatar, pleacă din Kigali, Rwanda, fiind un zbor comun. Pentru că la dus nu au putut ateriza la Kigali din cauza unei furtuni, au venit întâi în Uganda, ne-au îmbarcat pe noi și au mers din nou în Rwanda. Așa se explica și de ce locul meu era ocupat de o altă persoană. Am făcut astfel o escală și într-o altă țară africană, măcar data viitoare să știu din timp să fac și o vizită la gorilele de munte, dacă tot sunt prin zonă.

 

Chiar dacă poate în Uganda nu am văzut atât de multe animale ca și în Kenya, experiența a fost una cu totul diferită și poate chiar mai emoționantă. Data viitoare îmi propun un alt episod african, de data asta fiind rândul Namibiei. După savane, mlaștini, lacuri și pădure tropicală, va veni rândul deșertului și a peisajelor aride să fie în vizorul nostru. Le mulțumesc celor cu care am împărțit aventurile de până acum și vă aștept și pe voi să mă însoțiți data viitoare. O călătorie în Africa este o experiență de viață.

 

După o goană nebună prin junglă, mai mult pentru mine decât pentru el, cimpanzeul își găsește un moment de relaxare. Aproape că m-aș întinde și eu, dar știu că o altă șansă să fac o poză probabil că nu o să mai am. Așezat jos lângă trepied privesc prin vizor și declanșez. Momentul inspiră o relaxare totală. Printre respirații întretăiate și scărpinături pe unde sunt mușcat de furnici, mai urmăresc să nu pierd niciun moment. Deși este la doar câțiva metrii de mine, cimpanzeul nu mă bagă în seamă. Colegii de pe lângă mine sunt la fel de entuziasmați, însă îi aud ca prin ceață. Adrenalina este la maxim, dar va exploda în curând. Cimpanzeul se ridică și vine direct către mine. Încremenesc în loc cu degetul pe declanșare, iar distanța se micșoarează rapid. Nu pare agresiv, însă instinctiv mă ridic calm în picioare, să fiu mai înalt. La doar un metru în fața mea cimpanzeul se oprește, parcă pentru o fracțiune de secundă privirile ni se întâlnesc, iar el se îndreaptă către un smochin de lângă mine. Prinde viteză și izbește cu picioarele de două ori trunchiul, atât de tare încât ecoul răsună în toată pădurea. Inima îmi sare parcă din piept, adrenalina începe să se scurgă prin tot corpul. Am asistat la un comportament pe care speram să îl văd, la o comunicare între indivizi. Îl auzisem mai devreme la depărtare, însă când se petrece la doi metrii de tine totul are altă percepție. Mă uit cum silueta cimpanzeului se pierde printre copaci și liane. Acesta este finalul aventurii mele în lumea lor, chiar de ar mai fi timp, nu ar avea rost să mai continui. Mi-a oferit exact cât a simțit el că este nevoie, mult mai mult decât am sperat eu. Plec cu inima împăcată, pentru că știu că o să mai ajung să văd cimpanzeii. Poate că or fi rămas ei în umbra omului, însă astăzi cu siguranță m-am simțit eu în umbra lor.

 

Mai multe imagini cu oamenii din Uganda puteti găsi în galeria Oamenii Africii.

PARTENERI